Riscul cel mai mare

Cu PAR-ul am ajuns deja să ne familiarizăm destul de bine. Unii îl produc, alţii îl calculează, iar alţii sunt suficient de fericiţi doar să citească despre el. Chiar dacă nu se prezintă întotdeauna sub acest nume, el apare în numeroase articole şi statistici, cel puţin o dată pe lună, după publicarea rapoartelor din partea societăţilor de creditare (bancare sau nu).

Recent a apărut un nou articol care ne alarmează prin situaţia pe care o prezintă: „Băncile aveau în portofoliu la sfârşitul lunii iunie credite înregistrate drept pierdere (cu întârzieri la plata ratelor mai mari de 90 de zile) în valoare de 9,37 miliarde de lei (2,14 mld. euro), în creştere cu 11% faţă de mai şi de trei ori peste nivelul consemnat în aceeaşi perioadă a anului trecut”. Ce reflectă, de fapt, acest indicator?

După cum se ştie, PAR (Portfolio at Risk), adică Portofoliul la Risc, este un indicator care, după cum o spune şi numele, arată procentul din totalul creditelor aflate în sold care intră „la risc”. El poate fi calculat pe diferite tranşe de întârziere: 30, 60, 90 de zile şi aşa mai departe, în funcţie de relevanţă şi de cerinţele de raportare. Bunul simţ spune că indicatorul are sens atunci când este calculat distinct pentru diversele categorii de credite existente, întrucât unele tipuri de credite (cele negarantate) prezintă un risc de nerecuperare mult mai ridicat decât altele (cele garantate).

Pentru o instituţie de creditare, indicatorul PAR semnalează faptul că instituţia respectivă riscă să nu-şi mai recupereze o parte din sumele împrumutate, în special atunci când vine vorba de creditele negarantate. Pentru cealaltă categorie, a împrumuturilor cu garanţii, el este un semnal că recuperarea creditelor s-ar putea realiza într-o perioadă mult mai lungă decât cea dorită, din pricina faptului că recuperarea sumelor (fie prin reeşalonarea împrumuturilor, fie prin executarea garanţiilor) se face mult mai greu în actualele condiţii de piaţă. Atunci când citim că băncile au „înregistrat pe pierdere” anumite sume, aceasta nu înseamnă că sumele respective nu vor mai putea fi recuperate. Trecerea lor pe pierdere se face în baza provizioanelor – instrumente concepute pentru a se vedea, de fapt, care ar fi efectul asupra rezultatelor financiare dacă acele credite restante n-ar mai fi recuperate ... un fel de „worst-case scenario”.

Privit la modul general însă, indicatorul de Portofoliu la Risc arată o stare a unei economii (sau instituţii) prin prisma atitudinii şi posibilităţilor consumatorilor vizavi de achitarea ratelor la creditele contractate. Şi, de fapt, aici este şi problema cea mai mare. Atunci când clienţii nu mai pot (sau nu mai vor) să-şi plătească ratele, înseamnă că ceva merge fundamental prost în acea economie sau instituţie. De ce? Pentru că sau clienţii au ajuns într-o situaţie financiară atât de precară încât nu mai pot face efortul necesar de a-şi salva proprietăţile, afacerile, bonitatea, imaginea etc., sau şi-au schimbat priorităţile şi aleg să-şi aloce resursele în mod diferit, situaţie în care problema este şi mai gravă, pentru că nu mai este o chestiune de „putinţă”, ci de „voinţă”.

Ce vreau să spun de fapt prin toate acestea? Că motivul cel mai mare de îngrijorare, în opinia mea, nu ar trebui să fie riscul de nerecuperare a banilor, ci „îmbolnăvirea” populaţiei, o îmbolnăvire care reduce mult şansele ca situaţia să revină curând la normal.